Punctul de pornire este “A FI”. Tu-ul tău.
Ni s-a zis constant, încă din primele clipe de viată, cine suntem, ce suntem, cum trebuie să fim, ce ar trebui să vrem, să facem, etc. Atât de mult încât habar n-avem care este adevărul nostru. Sau sinele autentic (ador acest concept pentru că implică adevărul, autenticitatea). Ni s-au adăugat de-a lungul anilor straturi din toate direcțiile. Straturi ca niște foi așezate, de cele mai multe ori din iubire, grijă sau din dorința de a conforma copilul la lumea ce îl înconjoară. De a îl modela. Totul în spiritul conformității. Părinți, bunici, familie apropiată, scoală, grup de prieteni, societate, manageri. Lista este lungă și diversă. Diferită pentru fiecare dintre noi.
Si iată-ne în fața întrebării „Cine ești tu?”. Rămânem cumva siderați de întrebare. Pare atât de intimă și totuși străină. Cum am putea sa știm vreodată cine suntem cu adevărat dacă nu ni s-au dat ocazia și spațiul să descoperim. De aici consider că se naște consternarea și confuzia pe chipul celui care o primește. Începem să enumerăm roluri, realizări și dorințe. Asta în timp ce sinele autentic, sursa noastră, stă amorțită și sâcâitoare. Nici nu te lasă să fii cu adevărat mulțumit, satisfăcut de tot ce ai, tot ce ești dar nici nu se manifestă. Doar așteaptă. Așteaptă să fie scos la suprafață. Ei bine, aici intervine partea dificilă.
Procesul de descoperire a ceea ce suntem dincolo de măști, de sinele nostru social, de comportamente dobândite, de mecanisme (care, să recunoaștem, au fost bune ca pâinea caldă la vremea lor) este unul ce necesită curaj. Curajul de a renunța la ele și la confortul pe care ni-l oferă. De a desface foaie cu foaie tot ce ne-a ținut de cald și acum ne împiedică să avansăm, să simțim starea autentică de bucurie, de satisfacție în toate ariile vieții. De a lua decizii și a întreprinde acțiuni în concordanță cu noi și dorințele noastre reale.
După ce adunăm tot curajul de care dispunem, începem și săpăm. Începem căutările.
Ni s-a zis constant, încă din primele clipe de viată, cine suntem, ce suntem, cum trebuie să fim, ce ar trebui să vrem, să facem, etc. Atât de mult încât habar n-avem care este adevărul nostru. Sau sinele autentic (ador acest concept pentru că implică adevărul, autenticitatea). Ni s-au adăugat de-a lungul anilor straturi din toate direcțiile. Straturi ca niște foi așezate, de cele mai multe ori din iubire, grijă sau din dorința de a conforma copilul la lumea ce îl înconjoară. De a îl modela. Totul în spiritul conformității. Părinți, bunici, familie apropiată, scoală, grup de prieteni, societate, manageri. Lista este lungă și diversă. Diferită pentru fiecare dintre noi.
Si iată-ne în fața întrebării „Cine ești tu?”. Rămânem cumva siderați de întrebare. Pare atât de intimă și totuși străină. Cum am putea sa știm vreodată cine suntem cu adevărat dacă nu ni s-au dat ocazia și spațiul să descoperim. De aici consider că se naște consternarea și confuzia pe chipul celui care o primește. Începem să enumerăm roluri, realizări și dorințe. Asta în timp ce sinele autentic, sursa noastră, stă amorțită și sâcâitoare. Nici nu te lasă să fii cu adevărat mulțumit, satisfăcut de tot ce ai, tot ce ești dar nici nu se manifestă. Doar așteaptă. Așteaptă să fie scos la suprafață. Ei bine, aici intervine partea dificilă.
Procesul de descoperire a ceea ce suntem dincolo de măști, de sinele nostru social, de comportamente dobândite, de mecanisme (care, să recunoaștem, au fost bune ca pâinea caldă la vremea lor) este unul ce necesită curaj. Curajul de a renunța la ele și la confortul pe care ni-l oferă. De a desface foaie cu foaie tot ce ne-a ținut de cald și acum ne împiedică să avansăm, să simțim starea autentică de bucurie, de satisfacție în toate ariile vieții. De a lua decizii și a întreprinde acțiuni în concordanță cu noi și dorințele noastre reale.
După ce adunăm tot curajul de care dispunem, începem și săpăm. Începem căutările.
De sine și de sens.
Am o veste bună si una proastă. De fapt este aceeași, depinde cum o privești. Acest proces este unul lung cât o viață. Ne putem bucura de acest proces, îi putem accepta caracterul dinamic (totul în jur se află într-un proces de transformare, nimeni și nimic nu mai este la fel ca acum 6 luni, de exemplu). Putem să îl privim cu entuziasm, să devenim creativi, să fim blânzi și iubitori cu noi, în a ne înțelege și a înțelege totodată că nimic nu este și nu poate fi perfect. Doar în transformare. Și să alegem să ne poziționăm mereu în mai bine raportat doar la noi, cel de ieri.
Fără profunda înțelegere a ceea ce suntem vom simți mereu că ceva lipsește. Tot ce facem, toate realizările noastre ni se vor părea uneori străine. Pentru că ele nu sunt conectate la noi, nu ne hrănesc sinele autentic. Acest sentiment ce se va accentua odată cu trecerea timpului. Pentru că, așa cum am zis mai sus, vocea noastră autentică ne sâcâie și își dorește să se exprime, să guste din ce este, din tot ce poate fi în urma trăirii în potențial maxim.
A avea o existență plină de sine și de sens devine cumva o responsabilitate pentru aceia dintre noi care vor performanță și satisfacție în ariile definitorii ale vieții noastre.
Atingerea acestui “ Everest al existenței” nu este facilă dar este disponibilă oricui.
Este un drum, o escaladare unică oricăruia dintre noi. Putem accesa numeroase resurse interne și externe care pot face această cucerire a înălțimilor mai facilă. Coaching-ul este una dintre resurse, una în care sprijinul intrinsec și extern se împletesc și motivația primește o componentă personală.
Apelăm la coaching în momentul în care ne dorim claritate în alegerile noastre și atingerea unor obiective de performanță punctuale. Sau poate am descoperit ce ne ține în loc și vrem să învățăm cum depășim acest obstacol.
În derularea procesului din cadrul sesiunilor, ajungem însă să descoperim și să integrăm informații legate de sinele nostru. Într-o discuție creativă, provocatoare pentru minte, bazată pe încredere, într-un cadru de empatie și non-judecată, sinele se simte în siguranță să se lase descoperit. Astfel, prin procesul de învățare din coaching, descoperim/redescoperim cunoștințe, pe care ulterior le aplicăm în viața cotidiană și le integrăm în imaginea noastră de sine. Aparent fără efort, ce învățăm despre noi devine parte din ce suntem și ne susține.
Doar așa existența umană capătă sens, când este însoțită de A FI în autencitate și a A FACE conform sinelui.
